de Didi Denise Deshaies
Virginia Blackburn a fost o femeie afro-americană minunata si foarte puternica. Lucra ca asistentă socială la un centru pentru femei dintr-un cartier sărac din Midwest. Am devenit prietene foarte bune si când aveam puțin peste 20 de ani, mi-a devenit și mentoră. M-a invitat la o mulțime de workshopuri pe subiecte precum combaterea rasismului, a sexismului, a discriminării în funcție de clasă socială și a altor tipuri de isme, și am fost șocată să constat modul în care toate aceste bariere mi-au sugrumat capacitatea de-a mă apropia de oameni și de a stabili legături cu ei. Mă consideram încă de pe atunci o persoană destupată la minte, și fără idei preconcepute. Urmasem un liceu în care aveam colegi de multe etnii și naționalități, iar cei mai buni prieteni ai mei nu erau albi, ci coreeni, chinezi sau indieni. Mersesem la bal însoțită de un prieten bun, afro-american, și a trebuit să îndur scrâșnind din dinți comentariile jenante și rostite cu voce tare de bunicul meu, francezo-canadian, care nici nu auzea prea bine: „O, dar arată chiar bine pentru un negru!“ Credeam despre mine că sunt un om bun și-mi susțineam cu tărie principiile despre egalitate pentru toți. Nu mă percepeam deloc ca fiind rasistă și n-aș fi rănit pe nimeni în mod conștient din cauza identității sale.
Și totuși, în cadrul workshopurilor la care mă invitase Virginia, am descoperit că rasismul și celelalte isme se infiltraseră și in mine, într-o anumită măsură. Cu toate că nu se manifestau drept ură sau discriminare – adică acele manifestări cu care asociem de obicei cuvintele urâte precum rasismul – în cazul meu luau forma izolării și a fricii de-a mă apropia de frații și de surorile mele afro-americane. Îi admiram și totuși păstram distanța. Voiam să-i cunosc, dar când ajungeam în situația de-a mă apropia efectiv de ei, deveneam timorată, stângace și-mi era frică să nu par ridicolă sau să mă respingă.
Relația cu Virginia a fost printre primele apropieri care mi-au oferit un climat atât de familiar și de primitor, încât să pot discuta cu ea despre cât de apăsată se simțea de dubla povară pe care o suporta, cea a rasismului și a sexismului, să-mi depășesc timiditatea și să-mi exprim temerile nefondate. M-am simțit atât de ușurată să pot vorbi, în sfârșit, deschis despre aceste lucruri și să aflu cum se simțea ea și cum o afectau aceste nedreptăți. Mai apoi, apropierea de ea m-a inspirat și mi-a dat curajul să mă deschid și în fața altor persoane aparținând unor minorități, să le devin o mai bună prietenă și aliată.
Până atunci, deși aveam relații strânse cu multe persoane de origine asiatică, acele persoane erau deja foarte bine integrate în elita intelectuală a suburbiilor din care făceam și eu parte, în timp ce tinerii afro-americani nu doar că aparțineau altei etnii, ci și unei clase sociale defavorizate, ceea dubla distanța dintre noi.
Virginia mi-a explicat câteva aspecte fundamentale pentru a depăși barierele pe care rasismul și diferența de clasă socială le ridică în mod subconștient între oameni. În primul rând, am înțeles și am recunoscut faptul că tiparele care construiesc barierele dintre noi apar încă din primii ani de viață, astfel încât cu toții am fost expuși la rasism și la tot felul de alte isme, sub multe forme. Nu din vina noastră. Copii fiind, am crescut într-o lume rasistă, sexistă și care punea preț pe clasa socială. Umanitatea noastră înnăscută a rezistat asediului cât a putut, dar când influențele lumii adulte sunt atât de puternice, internalizăm diferite mesaje care ne spun cine este important și cine nu, cine ni se aseamănă și cine nu. Frica, mai ales, condiționează și limitează foarte tare legăturile spontane, firești ale copiilor cu restul lumii.
Vestea bună e că aceste tipare nu ne definesc întru totul și că putem încerca să le conștientizăm și să depașim puterea pe care o exercită asupra noastră. Dar între timp, până când vom ajunge să nu mai fim deloc influențați de aceste tipare, cum ar trebui să ne comportăm? Cum să relaționam cu cei care sunt altfel decât noi? Cum să ne comportăm cu persoanele cu dizabilități, de alte etnii, din alte clase sociale și de altă religie? Poate că, într-adevăr vom spune ceva greșit, poate că îi vom insulta fără voia noastră, poate că ne vor respinge încercările timide de apropiere, sau poate că vor râde de noi… Poate. Aceste frici sunt rezultatul direct al condiționărilor care mențin status quo-ul acestor isme și care ne îndepărtează de ceilalți. Sfatul Virginiei pentru mine a fost însă dezarmant de simplu: „Dacă ne propunem să iubim mai mult, nu vom mai avea timp să fim rasiști.“
Relațiile autentice dintre oameni sunt esențiale pentru dărâmarea zidurilor dintre noi. Nu există nimic care să înlocuiască prietenia. Putem fi activiști, putem lucra în domeniul drepturilor omului și ne putem percepe ca oameni corecți și echilibrați, dar dacă nu reușim să legăm prietenii strânse, deschise și calde, probabil că încă permitem barierelor subconștiente să ne limiteze.
Atunci când iubim pe cineva, când ne pasă de cineva, e posibil să facem greșeli și să spunem lucruri nepotrivite, dar putem totodată vorbi despre ceea ce ni se întâmplă. Putem vorbi despre temerile noastre, despre stângăcia noastră, putem cere ajutor, putem afla cum gândește celălalt și cum se simte când i se întâmplă anumite lucruri. Nu mai trebuie să ne dăm cu presupusul. Nu trebuie să ne prefacem că barierele și fricile noastre nu există, dar ne putem propune să trecem peste ele împreună. În felul acesta, nu mai pornim singuri la drum, ci avem parte de o aventură comună, care este întotdeauna unică, profund umană și hrănitoare. Poate că unii dintre voi credeți că povestea mea este interesantă, dar că li se aplică doar americanilor. De multe ori, chiar simplul cuvânt „rasism“ este asociat în primul rând cu lucrurile groaznice la care i-au supus americanii albi pe afro-americani de-a lungul istoriei, și mă refer la sclavie, discurs bazat pe ura și alte persecuții.
Cu toate acestea, lecțiile pe care le-am învățat de la Virginia, adevărurile la care am ajuns cu ajutorul ei și legătura care s-a creat între noi m-au ajutat să mă apropii de alți oameni care proveneau, la rândul lor, din culturi diferite. Cred ca din acest motiv, astăzi pot spune limpede că România este casa mea și sunt profund recunoscătoare pentru relațiile strânse pe care le-am dezvoltat cu oameni provenind din atât de multe culturi, de la români, la romi, unguri, indieni, finlandezi și danezi.
Îmi amintesc cum, în urmă cu câțiva ani, am aplicat aceste principii când am cunoscut o rusoaică cu care m-am înțeles bine din prima. Avea un umor extrem de cald și mi-a dat încă din prima zi senzația că ne cunoaștem de ani de zile. Amândouă crescuserăm în perioada Războiului Rece și nu ne-a luat mult până am început să vorbim și să ne amuzăm pe marginea stereotipurilor grosolane cu care fuseserăm învățate. Mie mi se spusese că toți rușii sunt comuniști, că se îmbracă în haine gri și că sunt foarte sobri și reținuți, iar ea își imagina că toți americanii sunt niște capitaliști obezi, iresponsabili, condescendenți și lacomi. În același timp, a fost fascinant să descoperim ceea ce era de fapt mai departe de aceste stereotipuri – poveștile noastre adevărate și autentice din copilărie.
Sigur că aceste isme își fac loc în fiecare cultură, fie că este una dominantă sau dominată, și se transmit încă din prima copilărie. Felul în care acest fenomen se manifestă e propriu fiecărei țări sau subculturi, în funcție de contextul cultural. Și totuși multe elemente ale opresiunii și ale ismelor se manifestă la fel. Abia când am venit în România am aflat despre populația romă – pentru mine era ceva cu totul nou și atunci am realizat că cuvântul „țigan“ se referea de fapt la o etnie; pana atunci crezusem cu inocență că e o sintagmă sau un sinonim pentru un stil de viață mai liber. Am început foarte repede să recunosc acele caracteristici specifice grupurilor oprimate, un soi de sentiment de deznădejde și marginalizare care se reflectau în forme și comportamente foarte familiare pentru mine.
Am fost surprinsă să constat că până și persoane pe care le consideram educate, deschise la minte și fără prejudecăți, considerau că anumite comportamente deviante precum furatul, înșelăciunea și cerșitul sunt înscrise în materialul „genetic“ al romilor. Alte comentarii pe care le-am auzit erau legate de sexualitate lor exacerbată, de unde majoritarii se temeau de o creștere a natalității printre romi.
Având avantajul de a nu fi crescut într-o cultură îmbibată cu stereotipuri și prejudecăți despre romi, mi-a fost destul de ușor să trec peste aceste expresii ale rasismului și să-mi creez o relație apropiată cu o femeie de etnie romă pe care o angajasem în cadrul organizației mele. După ce am auzit-o povestind despre experiențele ei și despre atitudinile rasiste pe care fusese nevoită să le suporte, mi s-a confirmat faptul că, într-adevăr, tiparele din România semănau foarte tare cu cele despre care-mi povestise Virginia și alți cunoscuți și pe care le întâlnisem personal în SUA.
În momentul în care conștientizăm felul în care rasismul ne afectează întreaga cultură, e posibil să ne simțim copleșiți și vinovați. Dar e foarte important să ne adunăm tot curajul și să ne depășim barierele, ieșind din zona noastră de confort, în loc să le cerem minoritarilor să iasă din perimetrul lor mult mai mic și mai fragil pentru a intra într-a noastră. Sigur că tuturor ne este teamă. Însă, ca orice frică, nu iți poate controla acțiunile decât dacă tu îi permiți. În clipa în care îți înfrunți teama, ea dispare, la fel cum dispare întunericul când aprinzi o lumină.
În realitate, momentul în care reușim să depășim barierele artificial construite și să stabilim o conexiune umană, cele mai multe persoane vor fi mai mult decât fericite să le arătăm prietenie, atenție, încredere, grijă. Iar când întâmpinăm neîncredere, suspiciune sau răceală nu ar trebuie să fim surprinși, și este foarte important ca în acest moment să continuăm să fim relaxați, flexibili și empatici.
A fii un bun aliat înseamnă inclusiv să fii gata să asculți și să empatizezi cu frustrările prietenilor tăi ce trec prin situații de discriminare, fără să le iei personal sau fără să încerci să negi problema. Nu ar trebui să ne așteptăm ca membrii unei categorii care a fost oprimată timp de generații întregi de-a lungul istoriei să nu rămână cu urme. E posibil chiar să ne lovim de frustrarea lor, de neîncredere sau de alte sentimente negative. Dar dacă pornim la drum hotărâți să dărâmam barierele dintre noi, ne putem pregăti pentru astfel de reacții, fără să fim afectați personal.
