Acest articol are la baza un discurs sustinut de Didi Devapriya Deshaies (presedinte AEN) in cadrul conferintei “Cum putem transforma sistemul educational pentru a construi un viitor mai sensibil si mai ingaduitor?” – 11 iulie, AB Tech Campus, Asheville, NC:
Inca de anul trecut am fost implicata in Bucuresti in pregatirea a 100 de educatori de gradinita in cadrul proiectului “Avem cu totii o poveste”, destinat dezvoltarii unei atitudini pozitive pentru acceptarea diversitatii atat la copii cat si la educatori. Proiectul este finantat de EEA Grants in cadrul programului “Fondul pentru ONG-uri” si este o colaborare intre Centrul Parteneriat pentru Egalitate (CPE), AMURTEL Romania si Romano Butiq.
In timpul unei sesiuni de training, am introdus un exercitiu simplu. Profesorii s-au adunat intr-un cerc cu ochii inchisi, iar noi le-am pus post-it-uri colorate pe frunte. Cei mai multi au primit post-it-uri galbene si doar cativa au primit post-it-uri verzi. Cand au deschis ochii au putut observa culoarea post-it-urilor de pe fruntile celorlalti, insa nu stiau ce culoare are cel de pe fruntea lor. La inceput, s-au plimbat prin camera si s-au distrat la ideea de a avea ceva lipit pe frunte. Apoi, le-am spus sa ii evite pe cei care aveau post-it-uri verzi, ca si cum nu le-ar fi fost prieteni. Schimbarea atmosferei in incapere a fost vizibila si se simtea o anumita tensiune. Pe masura ce au inceput sa-i ignore si sa-i evite pe cei cu culoarea verde pe frunte, rumoarea din camera a capatat nuante nervoase pentru ca nimeni nu stia ce culoare are. Contactul ochi in ochi a devenit nesigur, si intrebarea “ma vor exclude si pe mine?” plutea in aer.
Siguranta scade atunci cand excluderea intra-n scena
Cand am discutat despre acest exercitiu, toti profesorii au explicat ca in momentul in care a inceput excluderea, fiecare s-a simtit mai nesigur. Iar cand i-am intrebat de ce i-au exclus pe cei cu culoarea verde, toti au raspuns: “pentru ca asa ne-ati spus”. Asa era jocul, intr-adevar, insa de ce au urmat niste instructiuni care era evident ca ii raneau pe ceilalti? Chiar si cei care erau prieteni de ani de zile, au inceput imediat excluderea conform instructiunilor, catre surpriza si socul apropiatilorlor. Au existat si cateva exceptii insa – imi amintesc de un caz in care “verde” era o fata din etnia rroma. Ea a refuzat pur si simplu sa fie exclusa, a dat navala in centrul cercului si a inceput sa danseze in mijloc! Binenteles, a fost o situatie arbitrara si artificiala, totusi a cauzat momente de pauza si reflectie.
Copiii observa lumea puternica a adultilor
Sunt barierele sociale, in esenta atat de arbitrare si artificiale, cele care formeaza fiintele umane? Le invatam la o varsta foarte frageda prin observarea lumii autoritare a adultilor. Este din pacate o realitate, faptul ca unii copii invata de la parintii lor sa nu se joace cu anumite categorii de copii. Chair si in cazurile in care prejudecata nu este explicata direct, observam imediat fiind copii, cine este important si cine nu, pe cine sa includem in cercul prietenilor nostri – fie din media, fie de la scoala, sau direct din familie. Cine este vizibil si in lumina reflectoarelor societatii si cine nu?
In cazul in care experientele noastre coincid cu cele carora li se acorda atentie si prestigiu in societate, simtul importantei noastre capata forte noi, poate chiar devine supraestimat. Daca experientele proprii, abilitatile noastre sau ale familiei sunt invizibile pentru societate, exista riscul de a creste cu convingerea ca ceea ce facem este mai putin valoros, poate chiar cu o imagine gresita despre propria identitate.
Includerea nu este o problema de “minoritate”, ne afecteaza pe toti. Includere nu inseamna doar sa fii in contact social cu o diversitate de oameni. Persoanele “galbene” sau “verzi” erau impreuna, insa mediul a fost unul in care s-a cultivat separarea. Pentru a ne indrepta catre un viitor ingaduitor este nevoie ca noi toti sa ne asumam o viziune deschisa, incluziva si bazata pe empatie a intregii societati. Empatia este limbajul natural al inimii. Prejudecata, stereotipurile, toate formele de excludere sunt invatate din exterior. Sunt rezultatul conditionarii si adaptarii noastre la o lume care este dominata de competitie si excludere mai mult decat de cooperare si incluziune. Atunci cand sistemul educational sustine invatarea de la o sursa autoritara si nu prin procesul natural de cercetare personala, bazele sunt usor transmise de la o generatie la alta. Nu putem sa ne protejam copii de realitatile crude ale unei lumi partinitoare, decat vorbindu-le despre iubire si bunatate. Daca vrem sa le inoculam pareri impotriva partinirii si a excluderii trebuie sa-i invatam sa gandeasca cu inima. Trebuie sa sprijinim formarea unui puternic simt al dreptatii, egalitatii si al iubirii care sa fie capabil sa puna la indoiala absurditatile, injustitiile si jignirile, chiar si atunci cand vin din partea surselor autoritare din lumea adultilor.
Despre excluderea rromilor la gradinita noastra
Va voi impartasi un exemplu, care a reprezentat de altfel inspiratie pentru proiectul “Avem fiecare o poveste” din Bucuresti. In Europa, una dintre cele mai excluse si mai marginalizate minoritati este cea a rromilor. Cand eram copil, imi amintesc ca m-am costumat de Halloween in “tiganca”, cu cercei mari, fusta lunga si bandana colorata. Totusi nu am avut idee ca “tiganii” reprezinta o etnie si nu doar un stil de viata pana cand am ajuns in Europa. Populatia rroma a migrat din India acum mai mult de o mie de ani, in timpul evului mediu extrem de xenofob, cand au fost tratati cu frica si ostilitate. In unele cazuri, incluzand Romania, ei au fost facuti sclavi, si din acest motiv exista si azi in Romania un numar atat de mare de populatie rroma. Pe langa evrei, rromii au fost cealalta etnie principala vizata in timpul Holocaustului european si anihilata in mare parte.
Imi amintesc o discutie cu cativa educatori pe vremea cand pregateam noul curriculum pentru gradinita, referitor la tema minoritatior. Gradinita noastra are o traditie lunga in promovarea incluziunii copiilor cu dizabilitati si ne gandeam cum sa extindem aceasta tema si catre minoritati. O profesoara a spus: “dar noi in Romania nu suntem atat de rasisti ca voi americanii. Nu avem nimic ce persoanele negre”. Am fost chiar surprinsa si am intrebat-o: “ dar despre rromi ce ai de zis?” iar ea a replicat imediat: “A, asta este diferit, ei sunt chiar rai, nu poti avea incredere in ei”. Totusi, toate caracteristicile pe care mi le-a descris ca fiind ale minoritatii rrome, din punctul meu de vedere erau specifice oricarui grup care a fost marginalizat social si economic si care traieste intr-o situatie trista si fara speranta.
Un “spargator” de stereotipuri se alatura echipei
La scurta vreme dupa aceea, am angajat-o pe Iulia, o femeie de etnie rroma, pe pozitia de director executiv al organizatie noastre. Este desteapta, educata si extrem de capabila. Este, de asemenea, un activist dedicat al etniei sale. Am fost bucuroasa sa o avem in echipa noastra intr-o pozitie de management, pentru ca a fost “spargatorul” perfect de stereotipuri, nu numai pentru educatori ci si pentru copiii pe care ii crestem la centrul nostru de plasament, dintre care multi sunt de etnie rroma si care erau in negare si rusinati de identitatea lor.
Introducerea curricumului despre etnia rroma la gradinita
O data ce am inclus-o in echipa, am implicat-o in planificarea curricumului referitor la etnia rroma, iar primul pas necesar a fost sa expunem profesorii informatiei corecte despre rromi si sa le provocam propriile stereotipuri astfel incat sa nu le transmita la randul lor copiilor. Dupa cateva saptamani in care educatorii au vorbit copiilor despre etnia rroma, au spus povesti cu personaje de etnie rroma, am invitat-o pe Iulia direct in clasa pentru a interactiona cu copiii. Educatorii au folosit termenul “rrom” in curriculum, care este intr-adevar termenul corect, totusi in cultura populara, termenul cu o conotatie peiorativa, mai urata este “tigan”. Pentru a ma asigura ca, copiii vor face legatura intre termenul “rrom” si cel de “tigan” i-am intrebat daca au vreun prieten “tigan”. Unii aveau, multi dintre ei nu, unii au zis ca nu le este permis sa se joace cu tigani. Iulia statea langa mine cand am spus ca eu am o prietena buna care este “tiganca”. “Serios, cine?” au intrebat copiii. Si atunci le-am prezentat-o pe Iulia ca fiind tiganca, insa le-am spus ca ea prefera termenul de “rroma”. In acel moment ei o cunosteau deja pe Iulia de ceva vreme, si se jucasera cu ea, dar cand am prezentat-o in acest mod, una dintre fetite a avut o reactie brusca, pre-programata si a spus: “yucky…” sarind inapoi. Copiii au inceput sa se consulte unul cu celalalt, zicand ca toti tiganii sunt rai, ca fura si sunt periculosi – confirmand bineninteles informatia pe care o aveau cu autoritatea suprema si de necombatut – Televiziunea!
Dincolo de tacere
Acesta a fost un moment critic. Daca as fi reactionat cu teama si as fi spus: ”Shh, nu este politicos sa spuneti asta, nu ar trebui sa vorbiti asa”, copiii ar fi invatat ca nu este frumos sa vorbesti asa dar nu ar fi inteles ca informatia lor este incorecta. Mesajul, in acest caz, ar fi fost “da, da, aveti dreptate, dar nu ar trebui sa spuneti asta cu voce tare pentru ca nu e politicos”.
Eu am fost insa incantata de situatia creata si am considerat-o o oportunitate pentru a interveni intr-un mod pozitiv. Copiii erau inca mici astfel ca prejudecata era doar de suprafata, si o expuneau pentru a testa si a vedea daca au dreptate sau nu. Era de asemenea clar ca au observat multe lucruri din mediul lor si au tras concluzii logice bazate pe informatii eronate si partinitoare de la sursele de autoritate pentru ei.
Simuland gandirea critica
Am inceput un proces de intrebari, pentru a-i directiona sa-si activeze propria gandire si sa se conecteze la inima lor. In timp ce ei sustineau ca toti rromii fura, pentru ca asa au vazut la TV, i-am intrebat “Credeti ca in Germania sunt oameni care fura? Sau in America? Ati vazut asta la televizor?” S-au consultat intre ei si au cazut de acord ca exista cu siguranta hoti si in alte tari. “Fura toti americanii sau toti germanii?” “Nu, desigur ca nu”, au decis. “Deci sunteti siguri ca toti rromii fura?” am intrebat. Acum nu mai erau atat de siguri cum fusesera cu cateva minute inainte. Le-am impartasit apoi pararea mea: “Cred ca pot exista oameni buni si oameni rai orinude”. Se gandisera si ei la asta. I-am incurajat sa afle mai multe despre Iulia, care ne era alaturi si care era rroma, credeau ca si ea fura? “Nu!” au raspuns copiii. Apoi, au aflat ce jocuri preferate are, ce culori ii plac, si au constatat ca aveau lucruri in comun. Au vazut cateva poze cu ea cand era mica. A fost usor, spontan si natural sa se conecteze cu ea in acest fel. Mai tarziu am intrebat-o pe Iulia daca a intristat-o ceva cand a fost copil. Ea le-a povestit cum unii copii obisnuiau sa o tachineze si sa-i dea diverse porecle pentru ca era rroma, copiii au fost ingroziti. I-am intrebat ce ar face daca li s-ar intampla asta unora dintre prietenii lor si toti au vrut sa ajute. Cand am inceput un joc cu roluri, nimeni nu a vrut sa fie cel care o tachina. Un an mai tarziu, la evaluarea anului precedent, copii au fost rugati sa deseneze ce-si amintesc ca au invatat, si cativa dintre ei au desenat imagini cu persoane rrome, spunand “Am invatat sa iubim persoanele rrome (tiganii)”. A fost un moment de satisfactie si o interventie care a avut un impact puternic astfel ca l-am dezvoltat si pe parcursul anilor urmatori.
Prejudecatile nu sunt inca cristalizate in anii copilariei
In 2014 am format un parteneriat cu alte doua organizatii umanitare din Bucuresti, CPE si Romano Butiq, pentru a impartasi si altora metodologia pentru promovarea incluziunii; nu numai pentru etnia rroma ci si pentru copiii cu dizabilitati si pentru a depasi limitarea stereotipurilor de gen.Am ales sa ne concentram e anii copilariei, deoarece aceasta este perioada cheie cand copiii isi formeaza sistemul de valori referitor la lume si la ceilalti. La aceasta varsta copiii inca au ipoteze pe care le testeaza, dar mai tarziu, daca informatia partinitoare nu este confruntata cu o informatie rationala si corecta, prejudecatile sunt internalizate si cristalizate si devin o parte rigida din viziunea copilului asupra lumii, care este dificil de schimbat ulterior. Asa cum a sustinut si fondatorul Educatiei Neoumaniste, un bambus poate fi usor modelat cat este verde si crud, dar odata ce se usuca si se intareste, se rupe daca incerci sa-l indoi. Copiii care sunt expusi la experiente pozitive accepta diversitatea mai usor si mai natural si nu este nevoie sa lucreze mult pentru a demola prejudecatile, spre deosebire de adultii care nu au avut parte de asemenea experiente pozitive.
Relatiile autentice sunt cheia
Premisa de baza a acestui proiect este aceea ca antidotul prejudecatilor este prietenia adevarata. Eu personal cred ca una dintre cele mai bune cai de a intretine respectul, prietenia si intelegerea intre oameni este sa asculti povestile celorlalti. Daca putem crea contexte sigure in care oamenii pot sa se deschida si sa-si impartaseasca experientele, atunci este usor sa ne conectam si sa relationam. Asa reusim sa vedem frumusetea universala a fiintei umane. Descoperim deseori ca avem mult mai multe in comun decat diferente, si ca diferentele sunt mai degraba interesante decat amenintatoare. Avem sansa sa devenim curiosi si sa aflam mai multe. De multe ori simtim bariere puse de ceea ce consideram “politicos”, dar daca ne simtim in siguranta pentru a ne deschide descoperim ca acele bariere sunt doar o expresie a fricii si ignorantei, care se vor dizolva in neant pentru ca nu au nici o baza reala. O data ce cunosti indeajuns pe cineva incat sa-ti pese, fie ca este gay, sau surd sau de alta etnie, este greu sa mai emiti pareri generale negative referitoare la intregul grup, pentru ca te vei gandi la prietenul tau inclus in acel grup. Cateodata este nevie sa fim atenti si la acest aspect, pentru ca este usor sa excludem prietenul din grupul respectiv considerandu-l “o exceptie” si sa ne pastram o imagine stereotip spunand: “dar tu nu esti ca ei, esti unul dintre noi”. Ne asiguram ca educatorii inteleg ca o astfel de situatie pune persoana in minoritate intr-o situatie si necomfortabila, excluzand-o si din grup si din minoritatea din care face parte.
Ne cunoastem intre noi punand intrebari
Imi amintesc cand am prezentat-o pe Vania, o femeie cu dizabikitati vizuale copiilor de la centrul de plasament “Familia AMURTEL”. I-am incurajat sa o intrebe cum se descurca in diferite situatii zilnice. De exemplu, au intrebat-o: “De unde stii daca hainele pe care e porti se potrivesc, daca nu le vezi?” A fost fascinant sa aflam solutiile creative pe care le-a gasit. A spus: “Eu pot face tot ceea ce faceti si voi”, iar eu am adaugat cu admiratie si respect: “Cu siguranta ca poti, insa cu mai multa munca si creativitate”. Ea a zambit si a fost de acord.
A te indragosti este natural
Am credinta ca daca vedem cu adevarat o alta fiinta umana, ne indragostim de el sau de ea. Asa este natura noastra umana, nu este nimic special sau extraordinar in a te indragosti, este ccea ce am simti fata de toata lumea daca inimile noastre ar fi cu adevarat constiente.
Asadar, in proiectul nostru, una dintre componentele de baza a fost sa includem oportunitatea ca educatorii nostri sa cunoasca o varietate larga de oameni, de la minoritati la cei cu nevoi speciale si sa facilitam schimbul de experiente si impartasirea povestilor personale. A fost un succes satisfacator. Desi experimentasem si alte traininguri in care am sensibilizat educatorii la experientele minoritatilor, nimic nu a fost mai elocvent si mai memorabil decat deschiderea directa a unei alte fiinte si impartasirea experientei personale. In timpul acestei sesiuni, am ajutat participantii sa povesteasca anumite experiente intr-o maniera interesanta si potrivita varstei copiilor. Unul dintre participanti, un tanar cu dizabilitati de vedere de la nastere, ne-a povestit de exemplu, despre prietenia lui cu unchiul sau favorit. Ne-a spus despre plimbarile lor prin sat, despre cum explorau impreuna diverse mirosuri, sunete sau texturi – de la mirosul neplacut al grajdului necuratat al porcilor, la mirosul placut al panii proaspete coapte in casa vecinului, textura noroiasa a drumului nepavat, sau sunetulcarutelor care treceau.. Profesorii au fost vizibil miscati, si toti oaspetii nostri s-au simtit inspirati si incurajati. Urmatorul pas al proiectului, in aceasta toamna, va fi ca persoanele resursa sa vina direct in clasa si sa-si spuna povestea. Educatorii vor facilita interactiunea copiilor cu acestia, si vor lucra impreuna pentru a indeparta prejudecatile care pot aparea intr-o maniera rationala, asa cum am descris in expeienta mea cu Iulia.
Suntem aici acum pentru ca toti credem in conturarea unui viitor ingaduitor. Este acelasi vis care a ajutat umanitatea sa evolueze, precum steaua ploara de care ne folosim sa ne corectam drumul. De sute de ani vizionarii au incercat sa ne inspire catre un viitor in pace bazat pe valorile iubirii. Totusi, viziunile si idealurile nu sunt de ajuns. Evolutia constiintei umane este un proces care necesita participare activa. Trebuie sa avem o imagine clara a dinamicii obstacolelor din calea evolutiei pozitive. Este natural sa empatizam, sa iubim , asa cum am mentionat mai devreme de ce ne este prezentata lumea ca fiind plina de ura, agresiune, razboi, violenta si excludere?
Daca privim catre formarea identitatii noastre, totul incepe cu constientizarea sinelui personal. Apoi invatam sa ne identificam cu familia si totul in acest cerc este in siguranta, in timp ce restul lumii este Altceva. Pasim in lumea mare prima data cand mergem la scoala si ne facem prieteni din mediul invecinat. Mai tarziu ne formam un simt al apartinerii unui anume oras, stat, unei anume religii, gen, etc. Ne formam un simt al identitatii cu mai multe straturi, ca niste cercuri concentrice. Totul in cadrul acestor cercuri este in zona noastra de confort, este “al nostru”; iar termenul de “eu” sau “noi” genereaza si un termen de “ei”. Sinele si Celalalt, noi si ceilalti. Si acel “Celalalt” nu este parte din “Noi”, este parte din necunoscut, este strain si poate chiar primejdios.
Atunci cand “celalalt” este experimentat ca nefiind parte din “eu”, acest lucru genereaza frica. In spatele fenomenului de excludere, ura si violenta, se gasesc de fapt mai multe expresii ale fricii fata de celalalt. P.R. Sarkar, fondatorul educatiei si al filozofiei neoumaniste, a vorbit despre nevoia extinderii acestei raze, si, in loc de a cultiva bariere generatoare de frica, sa exindem simtul identitatii si al empatiei pana la cel mai larg “cerc” posibil – un cerc care sa includa intreg universul. Un cerc fara limite. Acest lucru nu ne-ar sterge identitatea proprie – nu putem si nici nu ar trebui sa incercam sa standardizam identiatea fiecaruia – ci ar celebra “diversitatea ca o lege a naturii”, de care sa ne bucuram.
Singurul mod de a depasi frica este sa o infruntam si sa realizam ca este fara nici o baza, fara nici un temei. In vreme ce lumina are o existenta fizica, intunericul nu are – este doar lipsa luminii. In acelasi fel, in vreme ce iubirea are o exitenta, frica nu – este pur si simpu lipsa iubirii. Asadar, de fiecare data cand intampinam bariere, de fiecare data cand exista acea ezitare, acel discomfort, timiditate sau chiar mai mult, ura sau alte bariere, trebuie sa le infruntam. Daca aprindem lumina, intunericul dispare imediat. Daca ne permitem sa mergem dincolo de zona noastra de comfort si sa descoperim fiinta umana, barierele de frica si ignoranta se evapora si ne descoperim umanitatea afirmata si in putere. Pentru a face acest lucru este nevoie de o atitudine activa, dar recompensa este o viata mai plina si mai libera. Frica neconfruntata ne tine “in siguranta” in zona noastra de confort. Ca parinti, educatori sau indrumatori nu putem presupune ca suntem lipsiti de prejudecati, trebuie sa facem eforturi constante pentru a ne provoca si a iesi din zona de comfort, pentru a ne permite sa intram in cultura si in lumea altora. Facand acest efort continuu, ne permite sa avem curajul sa-i ajutam pe copii sa ramana conectati cu inima lor si sa-si exinda cercul catre o abordare neoumanista, universala. In acest fel putem construi un viitor ingaduitor si in care se va putea trai usor.